Patrimoniul cultural al polonezilor din Bucovina si Cacica

Polonezii din Bucovina – trecut istoric

Istoria românească din secolul al 14-lea până în secolul al 18-lea afișează influența semnificativa a istoriei poloneze, in ceea ce priveste prezenta sa in domeniul militar, viața politică, administrativă, socială și culturală.
Istoria polonezilor din România este cu siguranță legata de istoria Bucovinei, în partea de nord a statului medieval Moldova, anexata și numita în 1775 de către Imperiul Austriac. La momentul respectiv, Bucovina a fost o regiune tampon între civilizația de Est și cea de Vest, situată într-o zonă în care Imperiul Otoman, cel Rusesc și Austriac si-au exercitat influențele lor, precum și cele slave, bizantine si central-europene.
Comunitățile poloneze au început să se dezvolte în timpul secolului al 18-lea în Bucovina, cu imigranți polonezi care au venit din Galicia. Comunitățile au atras oamenii de rand, atrasi fiind de conditiile mai bune de trai pe care le-au gasit aici, oameni precum funcționari, preoți, profesori, și câtiva nobili. Să nu uităm de așa numitul „popor de munte” din regiunea Czadec, apartinand acum Slovaciei. Acești oameni au populat toate orașele din Bucovina.
În 1918, monarhia austro-ungara sa prăbușit. Alături de Basarabia și Transilvania, Bucovina sa unit cu România, Patria Mama. Acest lucru a reprezentat o nouă etapă pentru polonezii din Bucovina: comunitatea si-a numit un reprezentant (Stanislaw Kwiatkowski) pentru delegația care a prezentat regelui Ferdinand actul de unificare a celor două regiuni, pe 28 noiembrie 1918. Este important să se realizeze că reprezentanții comunității poloneze din Bucovina au fost singurele persoane de altă naționalitate care au votat necondiționat în favoarea unificării. Stanislaw Kwiatkowski a fost ales ca membru al primului Parlament al Marii Românii.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Polonia a suferit cel mai mult de pe urma celor două imperii malefice, Germania nazistă și Uniunea Sovietică. În urma invaziei Poloniei de către nazisti și armatele sovietice în 1939, peste 60.000 de polonezi s-au refugiat în Bucovina și în alte regiuni din România. După război, Polonia și România au convenit să repatrieze mii de familii de polonezi, atât refugiați, cât și descendenți ai vechilor colonii. Acest proces a fost unul de mare amploare, dar nu a distrus în întregime comunitățile de polonezi din Bucovina și România.
Pe parcursul perioadei comuniste, polonezii din Bucovina și din alte părți ale României au devenit ținte al procesului de asimilare rapidă.

Cacica, un simplu exemplu al polonezilor din Bucovina

Cacica (in poloneză, Kaczyka) este un sat dezvoltat în jurul unei mine de sare. Lucrările arheologice din zona arată că exploatarea sării a fost practicata înca de la sfârșitul neoliticului, dar exploatarea industrială a început la sfârșitul secolului al 18-lea. În 1798 o mină de sare a început sa functioneze aici, fiind muncitori din întregul Imperiu Austriac, dar mai ales din Galicia. Minerii experimentați din zonele Bochnia, Kałusz și Wieliczka au fost cei mai importanti dintre toate coloniile noi.
Astfel, marea majoritate a minerilor erau catolici. Urmând tradiția, în 1803 au început excavarea și aranjarea unei capele dedicată Sf. Barbara, patroana minerilor, la 25 m adâncime în interiorul minei. Capela a fost înființata de către un preot romano-catolic pe nume Jakob Bogdanowicz. Chiar și în zilele noastre, se poate ajunge la ea coborand 200 de trepte sapate in stanca de sare, si arata la fel ca o biserica. Inițial, pereții capelei au fost acoperiti din lemn, dar în 1904 panourile din lemn au fost eliminate, iar capela a ajuns să arate sub forma in care arata si in prezent.
În 1890, Iosif Weber, episcop de Lvov, născut în Fürstenthal (Voievodeasa, județul Suceava), a adus misionari la Cacica de la Cracovia, carora le-a incredintat construirea unei noi biserici. Biserica detine o replica a celebrei grote de la Lourdes, ceea ce ii conferă acestui sanctuar o aură specială. Pe data de 15 august 1997, Episcopia de Iași, în prezența episcopului Petru Gherghel și a Nunțiului Papal al Vaticanului în România, Janusz Bolonek, a declarat biserica de la Cacica, un sanctuar național. Aceasta a fost declarata ca fiind o mica bazilica de către Papa Ioan Paul al II-lea.
Rezultatele recensământului din 2011 au aratat că mai mult de 20% din oamenii din Cacica sunt acum de naționalitate poloneză – cel mai mare procent de polonezi din Bucovina și România. Împreună cu românii, ucrainenii și reprezentanți în număr mai mic din alte naționalități, sunt mandri sa isi prezente satul oricarui vizitator. Mândria lor nu este nejustificata, deoarece acestia chiar au obiective turistice frumoase: mina de sare cu spații superbe deschise, piscină interioara cu apa sarata, capela catolică și una mica ortodoxa, Biserica Catolica, Biserica Greco-Catolică Ucraineană și Biserica Ortodoxă Română. În afară de toate aceste lucruri, vizitatorul va fi salutat de oameni calzi și primitori, precum și de frumoasele peisaje ale Bucovinei.

Mostenirea culturala a evreilor din Bucovina

Înainte de a vă spune, pe scurt, povestea evreilor din Bucovina, sa ne amintim ce reprezinta această regiune. În prezent, Bucovina este o regiune din nordul România și vestul Ucrainei.
Regiunea a fost luată din Moldova în 1775 de catre Imperiul Austriac, rămânând, până la Primul Război Mondial, cea mai estică provincie a sa. După ce a suferit două războaie mondiale, fiind urmata de divizarea provinciei între România și Ucraina la sfârșitul celui de al doilea război mondial, putem spune ca există unele provocări unice care ne determina sa pornim în căutarea urmelor istorice a familiilor de evrei din această regiune. Evreii au trait in Bucovina, chiar înainte de existența sa ca o provincie separată. Înca din secolul al 18-lea unele familii de evrei din Germania au considerat ca fiind mai favorabile condițiile de trai din partea de nord a Moldovei, care mai târziu a devenit Bucovina. Aici s-au bucurat de mai multă protecție din partea voievozilor vasali din Moldova sub Imperiul Otoman decât în alte părți ale Europei medievale.

Perioada interbelica

După primul război mondial, germanii au emigrat în Germania și Austria, același destin l-au avut si o parte dintre evrei. Cei care au mai ramas, au contribuit la dezvoltarea orasului, unii dintre evrei fiind chiar membri ai Consiliului Local. În 1910, 42% dintre marile moșii (reprezentand 10,34% din suprafata totala a terenurilor agricole din Bucovina) au fost deținute de evrei. Pe aceste proprietăți evreiești, mulți dintre ei au închiriat teren sau au fost angajați în calitate de fermieri. Datorita acestui lucru toti evreii detineau industrii care, datorită inițiativei evreiesti au fost asociate cu agricultura, cum ar fi lucrări de caramida, mori, fabrici de bere, tabacarii, fabrici de cherestea, distilerii, fabrici de drojdie și producția de potasiu, care erau pe cale de disparitie. În toate aceste industrii, evreii ataa ca producători cat și ca vânzători, au fost lideri, mai ales in export.
In perioada interbelica, in Bucuvina, au functionat un colegiu privat evreiesc (intre anii 1919 – 1926) si o scoala evreiasca. In 1925 au fost construite un camin de batrani, pentru evreii mai varstnici cu o situatie materiala precara (avand o capacitate de 40 de persoane) si un restaurant (ce oferea mese gratuite la 100 de persoane).

Comunitatea evreiasca din Radauti

Rădăuți („Radautz”, original din Imperiul Austro-Ungar, „Rădăuți” în limba română de astăzi, „Radevitz” în idiș), se află în partea de Sud a regiunii Bucovina, care a fost cândva parte din Imperiul Austro-Ungar și în prezent face parte din România. Așezarea evreiască din Rădăuți a început la sfârșitul secolului al 18-lea, când au venit din Galiția, dar, de asemenea, si din alte locuri, cum ar fi Siret, Storojineț, Cernăuți, Suceava, Gura Mihaileni sau Humor. Negustorul, Reichnenberg Iossel, sosit în 1796, a fost primul evreu cunsocut de aici. În 1807, înregistrările din Rădăuți mentionau doar 3 familii de evrei care plateau impozite.
În 1859, evreii din Rădăuți au format propria lor comunitate. În 1880, erau deja 3452 de evrei printre cei 11162 de locuitori din Rădăuți. În 1888 comunitatea evreiască număra 523 de familii care au avut un templu, opt case de rugăciune (sinagogi) și șase școli oficiale. În 1910 trăiau în oraș un număr de 5940 de evrei, 5256 de germani, iar 4456 au fost români. Înainte de Holocaust, mai mult de 5.000 de evrei trăiau în Radauti. Cei care au supraviețuit deportării în Transnistria, au emigrat în Israel și apoi o parte in America de Nord sau de Sud. Comunitatea nu si-a mai recăpătat fosta sa putere după război iar in prezent, doar câteva zeci de evrei mai trăiesc în Radauti.
Vestigii evreiești, cum sunt Marele Templu și cimitirul, pot fi găsite si astazi în Rădăuți.

Cimitirul evreiesc

Cimitirul evreiesc este situat la aproximativ patru kilometri de oraș, pe drumul spre satul Marginea. Efraim Ben Jacob Goldschlager, a fost la acel moment, liderul spiritual al comunității, acesta stabilinduse în Radauti in anul 1831, când evreii din localitate numărau aproximativ 370 de persoane. Cimitirul a fost extins la dimensiunea sa actuală în 1921.

Marele Templu Evreiesc

Marele Templu din Radauti este un lacas de cult evreiesc, situat pe Str. 1 Mai nr. 2, in centrul orasului. Prima sinagoga din Radauti a fost construită în 1830 de către Eliahu Gewolbe în centru. Datorita numărului tot mai mare de evrei, sinagogile din oraș au devenit neincapatoare, și în 1880, în timpul vizitei împăratului Franz Joseph I la Radauti, o delegație de evrei au apelat la acesta pentru a-i ajuta. Ei aveau nevoie de teren pentru a construi o sinagoga mai mare. Regele a consimțit comunității evreiești oferindule o parcelă de teren în centrul orașului, în apropierea parcului. Inaugurarea templului a avut loc pe 18 august 1883, in ziua de naștere a împăratului Franz Joseph I. In 2004, Templul evreiesc din Radauti a fost inclus pe lista monumentelor istorice din județul Suceava, avand codul de clasificare SV-II-mB-05599.